Lumina ce-o simt
navalindu-mi in piept cand te vad,
oare nu e un strop din lumina
creata in ziua dintai,
din lumina aceea-nsetata adanc de viata?

Nimicul zacea-n agonie
cand singur plutea-ntuneric si dat-a
un semn Nepatrunsul:
„Sa fie lumina!”

O mare
si-un vifor nebun de lumina
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume si soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumina de-atunci – cine stie?

Lumina ce-o simt navalindu-mi
in piept cand te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creata in ziua dintai.