Cresterea copiilor din perspectiva exersarii constientizarii (2)

Extras din “Meditatia – arta de a fi constient” de John Kabat-zinn (ed. Kamala)

La fel ca in cazul oricarei retrageri de lunga durata, in viata mea de parinte au existat perioade usoare si perioade mai grele, momente minunate si momente extrem de dureroase. Mai presus de orice, ideea de a-mi privi activitatea de parinte ca pe o retragere in scopul de a practica meditatia si de a-mi privi copiii si familia ca pe niste maestri s-a dovedit salutara, dovedindu-si mereu si mereu autenticitatea si valoarea. Cresterea copiilor este o activitate depusa intr-o presiune constanta. In primii ani, pare o ocupatie full-time pe care nu ar putea-o realiza decat zece oameni, dar care trebuie totusi realizata in orice conditii, chiar daca echipa este formata doar din doi oameni, uneori doar de unul singur, fara nici un manual care sa le explice cum trebuie crescuti copiii mici. Pe de alta parte, este cea mai grea munca din lume, care trebuie prestata intotdeauna impecabil, chiar daca de multe ori nu stii nici macar daca faci bine ce faci, sau ce inseamna sa iti cresti bine copiii. Practic, nimeni nu este pregatit dinainte pentru sarcina cresterii copiilor, care se dovedeste o activitate pe care trebuie sa o inveti clipa de clipa, in functie de evolutia lucrurilor.

La inceput, ocaziile in care sa te odihnesti sunt extrem de putine, si cu atat mai pretioase. Aceasta activitate presupune o angajare continua, iar copiii iti incearca intotdeauna rabdarea la maxim in dorinta lor de a afla mai multe despre aceasta lume si despre rostul lor in ea. Provocarea devine si mai mare odata cu cresterea lor, caci ei nu raman neschimbati, ci se transforma. Abia ai invatat sa te descurci bine intr-o anumita situatie ca ei o depasesc la randul lor, schimbandu-si personalitatea si silindu-te sa o iei de la inceput. Trebuie sa fii tot timpul constient si lucid, astfel incat sa nu te cramponezi de o viziune care si-a pierdut actualitatea. Peste toate, nu exista raspunsuri prestabilite sau formule simple pentru a actiona corect in lumea parentala. Acest lucru te pune tot timpul in situatii provocatoare, care te silesc sa iti manifesti la maxim creativitatea, aproape tot timpul. Simultan, te vezi nevoit sa faci fata unui mare numar de sarcini repetitive, pe care trebuie sa le duci la bun sfarsit, mereu si mereu si mereu.

Lucrurile devin si mai complicate atunci cand copiii cresc ceva mai mari, dezvoltandu-si propria personalitate (de multe ori puternica) si propriile idei. Una este sa indeplinesti nevoile unui bebelus, care sunt extrem de simple, mai ales inainte sa invete sa vorbeasca, cu atat mai mult cu cat acestia sunt absolut adorabili. Cu totul altceva este insa sa reactionezi lucid si eficient, intr-o maniera echilibrata si inteleapta (la urma urmelor, tu esti adultul), in conditiile in care vointa ta se ciocneste in permanenta cu cea a copiilor tai (ceva mai mari), care nu mai sunt la fel de adorabili ca atunci cand erau mici, dar sunt in schimb capabili sa se certe la infinit cu tine, sa se ciondaneasca la nesfarsit intre ei, sa se revolte, sa refuze sa asculte, sa intre in situatii sociale in care au nevoie de ghidarea si de luciditatea ta, fara a fi insa deschisi sa o accepte; pe scurt, atunci cand copiii tai au nevoie de o revarsare constanta de energie din partea ta, care nu iti mai lasa aproape deloc timp pentru tine. Lista situatiilor in care detasarea si luciditatea iti sunt puse la grea incercare si in care ti se pare ca „pierzi controlul” este practic nesfarsita. In tot acest timp, nu ai nici o scapare, nici un loc in care sa te ascunzi, nici o masca pe care sa o poti purta, in folosul lor sau al tau. Copiii te vad imediat asa cum esti in interior, cu toate slabiciunile tale, cu toate cusururile, problemele, lipsurile, inconsecventele si esecurile tale.

Aceste incercari nu reprezinta impedimente reale, nici la adresa activitatii parentale, nici in ceea ce priveste exersarea constientizarii. Dimpotriva, ele reprezinta insasi practica, dar numai in masura in care iti amintesti sa le privesti ca atare. In caz contrar, viata ta ca parinte poate deveni o povara care nu se mai sfarseste niciodata si care nu iti aduce decat insatisfactii. Lipsa ta de putere si de luciditate te poate face sa uiti sa te bucuri de (sau macar sa remarci) bunatatea inerenta a copiilor tai si a ta. Copiii pot fi foarte usor raniti si pot ramane complexati in urma unei copilarii in care nimeni nu a raspuns corect nevoilor si frumusetii lor launtrice. Aceste rani nu fac decat sa creeze mai tarziu si mai multe probleme pentru ei si pentru familia ta, probleme legate de increderea in sine si de pretuirea de sine, de comunicare si de competenta, probleme care nu dispar de la sine pe masura ce copiii cresc, ci dimpotriva, se amplifica. In calitatea noastra de parinti, noi nu suntem intotdeauna suficient de deschisi pentru a percepe indiciile acestor rani, actionand apoi pentru a le vindeca, tocmai pentru ca noi am fost cei care le-am produs, cu mainile noastre sau prin inconstienta noastra. La fel de bine, ranile copiilor pot fi subtile, negate de acestia sau atribuite altor cauze, fapt care ne elibereaza mult prea usor de povara unei responsabilitati care ne revine oricum (dat fiind ca suntem parinti).

In mod evident, toata aceasta energie care se revarsa in afara trebuie sa aiba o sursa care sa-i alimenteze din cand in cand pe parinti; in caz contrar, procesul parental nu ar putea fi sustinut prea multa vreme. De unde ar putea veni aceasta energie? Personal, nu-mi pot imagina decat doua surse posibile: pe de o parte, sustinerea exterioara a partenerului de cuplu, a celorlalti membri ai familiei, a prietenilor, a celor care fac baby-sitting, etc., inclusiv practicarea – macar ocazional – a altor activitati care iti plac, si pe de alta parte, sustinerea interioara pe care ti-o poate darui meditatia formala in cazul in care iti poti face putin timp pentru a sta linistit, pentru a exista pur si simplu, pentru a sta intr-o postura de meditatie sau de yoga, pentru a te alimenta energetic.

Personal, meditez intotdeauna dimineata devreme, caci nu exista nici o alta perioada in timpul zilei in care sa fie liniste in casa si in care nimeni sa nu-mi solicite atentia. Pe de alta parte, daca nu practic meditatia la primele ore ale zilei, dupa toate activitatile de peste zi ma simt adeseori prea obosit sau sunt prea ocupat pentru a-mi mai putea gasi timp pentru ea. De altfel, asa cum spuneam intr-un capitol anterior, sunt de parere ca practica dis-de-dimineata da tonul pentru intreaga zi. Ea iti reaminteste si pune accentul pe ceea ce conteaza cu adevarat, creand premisele necesare pentru a fi constient in mod natural si in alte momente ale zilei.

Cand copiii erau foarte mici, nici macar primele ore ale diminetii nu erau disponibile pentru noi. Era imposibil sa faci ceva numai pentru tine, oricat de atent ai fi incercat sa iti organizezi timpul, caci riscai tot timpul sa fii intrerupt sau chiar dat complet peste cap. Copiii nostri au dormit foarte putin. Se culcau intotdeauna foarte tarziu si se trezeau foarte devreme, in special atunci cand meditam. Pareau sa simta cand ma trezeam si se trezeau la randul lor. Uneori eram nevoit sa ma trezesc la 4:00 dimineata pentru a apuca sa fac putina yoga sau sa practic non-actiunea. Alteori eram mult prea epuizat pentru a-mi mai pasa si consideram ca nimic nu este mai important decat o ora in plus de somn. Au fost si cazuri cand stateam pur si simplu cu copilul in brate, lasandu-l pe el sa decida cat timp am la dispozitie. Copiilor le placea la nebunie sa fie inveliti cu patura pentru meditatie, din care le iesea afara numai capsorul, ramanand de multe ori linistiti perioade lungi de timp, vreme in care nu imi constientizam numai respiratia mea, ci respiratia noastra comuna.

Am fost intotdeauna de parere (si mi-am pastrat aceasta parere pana astazi) ca atentia pe care o acordam corpului si respiratiei mele, dublata de contactul foarte apropiat cu ei, in timp ce ii strangeam in brate, ii ajuta pe copii sa simta starea de pace si sa exploreze la randul lor linistea si senzatia acceptarii. Pe de alta parte, relaxarea lor era atat de profunda si de pura, dat fiind ca mintea lor nu era inca plina cu gandurile si cu grijile specifice adultilor, incat ma ajuta la randul meu sa fiu mai constient, mai calm si mai relaxat. In perioada in care mergeau de-a busilea, obisnuiam sa fac yoga lasandu-i sa se catere pe mine, sa ma calareasca sau sa se sprijine de corpul meu. Jucandu-ne astfel pe podea, descopeream uneori noi posturi yoga pentru doua persoane, pe care le puteam practica impreuna. Acest joc non-verbal, lucid si atent, al trupurilor noastre reprezenta o sursa incredibila de amuzament si bucurie pentru mine ca parinte, dar si o modalitate de a fi uniti.

Cu cat copiii au devenit mai mari, cu atat mai greu mi-a fost sa ii privesc ca pe niste maestri zen. Pastrarea luciditatii si a non-reactivitatii, contemplarea lucida a reactiilor mele (inclusiv a celor excesive) si asumarea lor au devenit din ce in ce mai grele pe masura ce a trecut timpul, caci cuvantul meu a contat din ce in ce mai putin in viata lor. La suprafata constiintei mele ies din ce in ce mai des amintiri legate de propria mea copilarie, inainte sa-mi dau macar seama ce se intampla. Ies astfel la iveala tot felul de impulsuri arhetipale masculine, legate de rolul meu in familie, de autoritatea (legitima sau nu) pe care trebuie sa mi-o exercit, de confortul meu in propria mea casa, de relatiile interpersonale cu oameni de varste foarte diferite, aflati in etape diferite de crestere si cu nevoi la fel de diferite. Fiecare zi este o noua provocare. De multe ori ma simt coplesit, iar uneori de-a dreptul izolat. Imi dau seama ca distanta dintre mine si copiii mei se amplifica si realizez in asemenea momente importanta acestei distante pentru sanatatea dezvoltarii psihice. Pe de alta parte, oricat de sanatoasa ar fi, distantarea de proprii tai copii este la fel de dureroasa. Uneori mi se intampla sa uit ca sunt eu insumi adult si ma comport infantil. Copiii au grija insa sa ma readuca rapid cu picioarele pe pamant, daca propria mea luciditate nu este in stare sa isi poarte singura de grija.

Viata parentala si de familie poate fi un teren ideal pentru exersarea constientizarii, dar nu se adreseaza celor slabi de inima, egoisti sau lenesi, si nici romanticilor incurabili. Ea reprezinta o oglinda care te sileste sa te privesti in fata. Daca poti invata ceva din ceea ce vezi, ai o sansa reala sa iti continui cresterea. Altfel, nu.

(va urma)

Citeste si:

Cresterea copiilor din perspectiva exersarii constientizarii (1)

Reclame

2 comentarii la „Cresterea copiilor din perspectiva exersarii constientizarii (2)

  1. E foarte adevarat. Privilegiati sunt cei care inteleg mai repede si actioneaza ca atare.Copiii sunt cei care vin si pleaca in si din viata parintilor, factorul dinamic.Rolul parintilor este incomensurabil, la fel iubirea, si regretele lor cand izbutesc mai putin.Dar poate ca gandurile si urarile de bine ale parintilor intovarasesc drumurile copiilor, ca niste aurore boreale.Macar atat.
    Ce senzatie de liniste, bucurie, intelegere am cand vorbesc de copii,de viata familiei, si ce val de frici, preocupari, tendinte ce se inteleg mai greu vine din exterior. Doar o perioada parintii pot fi pavaza si scut pentru copii, acestia cresc, isi iau zborul in vietile proprii.Raman iubirea si gandurile bune.
    Sa ne vedem cu bine.

    Apreciază

  2. Pingback: Cresterea copiilor din perspectiva exersarii constientizarii (3) | Armonie feminina

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s