Da, mai există romantism, mister, dor!

Azi sunt mai visatoare, mai poetică. Dar, cum nu ştiu să scriu poezii şi inima vrea să cânte, vă aduc misterul minunării, recunoaşterii, descoperit în romantica nuvelă Lorelei de Ionel Teodoreanu. Da, mai există romantism, mai există tandreţe, mai există poezie!

„Dacă cineva mi-ar fi spus: „Cum poţi iubi o fată necunoscută, pe care abia ai zărit-o la o fereastră?”, i-aş fi răspuns: „Cum îl iubesc oamenii pe Dumnezeu? Iubirea de Dumnezeu e veche de când lumea. Omul o descoperă în el, într-o zi, şi cu ea descoperă şi imensitatea lui”.”

„Nu ştia cum îl cheamă, de unde vine. Nu-l întâlnise niciodată. Dar, necunoscut, venea parcă din ea, ca un vers de care-ţi aduci aminte avându-l pe buze înainte de-a şti unde l-ai auzit. (…) Tot ce vedeau ochii inima repeta, adânc, într-un vag de coruri religioase.

E foarte ciudat să te uiţi la un necunoscut ca la o carte deschisă în care citeşti versuri tulburătoare, regăsind în ele ceva presimţit, poate ştiut, dar vag până atunci, totuşi era, nu numai în suflet, dar şi în afara lui, adus de necunoscut ca o pulbere de argint a unei zări din care vine un călăreţ rănit, dar călăreţul parcă venea din zarea ei, căci îi ştia pulberile de argint, le văzuse în ea, fără să vadă călăreţul.

Nici nu ştia cum îl cheamă. Dar îl avea pe buze mai intim decât un nume, cum pământul nu ştie numele garoafei din el răsărită. (…) Îşi privi cu mirare mâna. Era mâna ei. Dar venea din altă parte, de pe un obraz bărbătesc, alipit de ea atât de adânc, încât mâna devenise misterioasă ca o apă în care s-a cufundat o comoară, ca un cer în care-au nins luceferi, ca o zare în care s-au topit cocori. (…) Era în întregime conturul şi forma unei mirări.”

„(…) Într-un astfel de oraş, nimeni nu poate fi bătrân, cum nimeni nu poate fi urât când se roagă lui Dumnezeu, chemându-l, şi nimeni rău când vede-n viaţă darul, nu povara.”

„Trăia. Ceea ce presimţise, exista. Viaţa nu era efort, mers lent spre îmbătrânire, cedări şi resemnări; viaţa era delir, tumult în soare, bucurie respirată. Parcă era aşteptată în toate părţile, într-un înainte care devenea mereu şi mai înainte, ca zările din calea corăbiilor şi caravanelor. Viitorul se clădea nebulos, nu pentru minte, ci numai pentru inimă, din bucuriile clipelor de faţă, în aburi de zori, în fumegări de aur. Soarele nu era decât splendoarea unei bucurii oglindite pe cer.”

„Prezenţa lui Luli era permanentă, dar devenită o culoare, o lumină, o incandescenţă, spre care veneau parcă triburile barbare ale sufletului, aducându-o ofrande baroce.”

„Luli avea o gravitate meditativă, ca şi cum ar fi ascultat zvonuri şi coruri într-o depărtare a sufletului şi a vremii. (…) Nu numai c-o înfrumuseţa învăluirea soarelui, dar parcă o şi hrănea ca pe fructele tropicale. „

Da, mai există romantism, tandreţe, dor, poezie, mister… undeva, ascunse, sau la suprafaţa vieţii noastre. Eu am încredere că există!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s