Sylvie Germain – Cartea nopţilor

O carte plină de metafore, scrisă cu voluptate, dintr-o suflare. La fel am citit-o și eu, prinsă în vraja cuvintelor palpabile, care mă umpleau, mă mângâiau în interior, ca un fruct zemos şi plin de savoare. Cuvinte rotunde, hrănitoare ca o pâine rumenă.

Iată câteva citate. Recitind selecția, am observat că sunt mai ales idei despre dragoste – să nu rămâneți cu această impresie, este un roman-cronică de familie, din categoria realism magic, iar criticii au asemănat stilul din această prima creație a autoarei cu cel al lui Garcia Marquez. Am ales să vă redau ideile care m-au impresionat cel mai mult acum.

„În fiecare noapte bărbatul ei o strîngea în braţe şi se unea cu ea, orbit de albeaţa uluitoare a trupului ei numai surîs şi uitare de sine.”

„(…) imaginea (ei) se gravase atît de adînc în el, încît o purta chiar înăuntrul privirii, şi nu putea închide sau deschide ochii fără s-o vadă în transparenţa tuturor lucrurilor şi chiar a nopţii.”

„Bărbatul era tînăr şi puternic, şi avea frumuseţea unei nopţi de iarnă pline de stele.”

„În dragoste, Melanie punea tot atîta ardoare cît şi linişte, ca şi cum senzualitatea ei plină de pasiune trebuia să se măsoare cu o sălbatică pudoare, şi aceasta dădea îmbrăţişărilor lor aerul unei lupte rituale. De altfel, ea întotdeauna vorbea puţin, exprimîndu-se mai ales prin mişcările trupului şi prin privire. Părea locuită de un foc uriaş ascuns înăuntrul pîntecelui său, care i-ar fi consumat cuvintele, făcînd să izbucnească în schimb flăcări în gesturile şi în ochii ei.”

„Pentru ea, tot ce era mai bun şi mai frumos în lume ţinea de plenitudinea sarcinii. Rotunjime gravidă de iarbă şi de grîu, de lumină, de fericire, de dorinţă şi de forţă. Iar tandreţea pe care-o simţea pentru ai săi era pe măsura acestei rotunjimi a vieţii şi a tuturor lucrurilor din lume – plină, calmă şi voluptuoasă.”

„Toţi ceilalţi nu aveau ochi decît pentru ea, atît de frumoasă era în extravaganţa ei. În curînd locul se umplu de lume, toţi sătenii de la Pămîntul Negru şi din cătunurile din jur veniră s-o admire pe fiica lui Noapte-de-Aur-Bot-de-Lup, şi toţi descopereau culoarea albă pe care niciodată n-o văzuseră astfel. Margot purta această culoare cu atîta măreţie, încît toată albeaţa din lume, strălucirea soarelui sau aceea a zăpezii păreau să izvorască din rochia şi din voalul ei.”

„Auzi urcînd cîntecul în trupul femeii sale, văzu suflul acestor voci umflîndu-i sînii şi străbătîndu-i mîinile şi picioarele şi coastele în ondulaţii fantastice. Văzu vena albastră la tîmpla ei unduindu-se ca o algă sub apă şi în ochii ei deschizîndu-se irisurile ca nişte eclipse. Simţi în braţele lui pielea foarte goală – parcă şiroind de netedă ce era. Se cufundă în adîncimile umbroase ale gurii şi pîntecelui ei şi se lăsă dus de valurile cîntecului. Iar cîntecul acesta îl pătrundea şi pe el, răsunîndu-şi în el ecourile, făcînd să-i curgă prin vine un sînge asemănător cu lava.”

„Ruth era punctul de sprijin şi de echilibru, sau mai exact punctul focal spre care se îndreptau toate lucrurile, locurile şi chipurile pentru a se odihni în blîndeţe şi în fericire.”

„Doar pămîntul rămînea acelaşi, neschimbat – trup multimilenar înzestrat cu o putere fantastică, gata să-şi continue fără greş ciclurile sale eterne. Acest lucru i se revelă pînă la urmă lui Noapte-de-Aur-Bot-de-Lup, chiar la marginile exilului său nemişcat îi trecuse dintr-o dată prin minte, ca o teribilă fulgerare, într-o zi cînd se întorcea de la cîmp cu o legătură de lemne pe umeri. Se oprise, atît de uimit, încît i se tăiase respiraţia.

Gîndul imposibil al lui Dumnezeu tocmai se întorsese în sufletul lui. Dar nu mai era acel Dumnezeu care sălăşluise atît de sus, deasupra lunii, ca o pasăre uriaşă de foc ce-şi făcuse cuib dincolo de lumină şi de timp şi care, o dată pe an, şiroia pe fruntea oamenilor. Nu mai era acel Dumnezeu în care credea Pauline, acel Dumnezeu de carne şi de îndurare la care se ruga în fiecare zi îngenuncheată lîngă patul fiului său.

Era un Dumnezeu fără chip şi fără nume, cufundat în pămînt, făcut din piatră, din rădăcini şi din noroi. Un Dumnezeu-Pămînt, înălţîndu-se în păduri şi în munţi şi la fel de bine curgînd în apa fluviilor sau strecurat în vînturi, în ploi şi în mlaştini. Iar oamenii nu erau nimic altceva decît gesturile mai mult sau mai puţin largi ale acestui trup obscur încolăcit în visul lui nesfîrşit. El însuşi, Victor-Flandrin Peniel, ce era el, dacă nu acest gest greu căzînd încet către adîncimile nopţii, după ce descrisese cîteva cercuri neterminate şi semănase în trecere cîteva cioburi din acest vis infinit, mai întins şi mai lung decît propria-i viaţă?

Nu era decît un gest printre mii de alte gesturi. Şi războiul care se tot întorcea, precum secerişurile, echinocţiile sau menstruaţia femeilor – războiul era şi el ceva divin, un gest ca şi Dumnezeul-Pămînt mişcîndu-se fără sfîrşit în somnul lui tulbure. Dar morţii erau încă şi mai pătrunşi de divinitate decît cei vii, decît dragostea, pădurile, fluviile sau războaiele, căci ei erau nişte gesturi săvîrşite, deşi încă neterminate, gesturi închise în sînul Pămîntului. Erau chiar somnul Dumnezeului-Pămînt, blîndeţea nemaiauzită a visului său.”

„Baptiste îşi suportase lunga detenţie şi-şi îndeplinise munca forţată cu o totală supunere. Şi pentru ce ar fi fugit şi unde? Pentru el nu exista decît un singur loc unde putea trăi – era Pauline.

Pauline, locul lui, pămîntul lui, imensitatea lui. Pînă să se întîlnească cu ea nu exista spaţiu şi nici măcar timp. A fugi din lagăr pentru a se întoarce la ea ar fi fost zadarnic, fiindcă ea trăia în locul în care domnea duşmanul; l-ar fi înhăţat numaidecît şi l-ar fi despărţit din nou de ea Aşa că mai bine rămăsese acolo, purtîndu-şi exilul în acelaşi loc, decît să-şi mărească şi mai mult chinul rătăcind (…) se închisese în  aşteptare,   scutind  timpul  de  orice  durată  şi impunîndu-şi o totală absenţă din sine. Nici măcar nu fusese atent că o parte din el suferea de foame, de frig, de oboseală şi de boli. Toate acestea se întîmplaseră, fără să fie înregistrate de gîndirea lui obsedată doar de Pauline, undeva, în regiunile pustii ale trupului său nefericit. Pînă la urmă tovarăşii lui de lagăr îl porecliseră Nebunul din Dragoste, fiindcă nu vorbea decît de ea, pînă şi în somn. De altfel, în somn mai mult striga decît vorbea – striga numele Paulinei, o chema pe nume din disperare şi de dorinţă, căci noaptea culca în fiecare dintre visele lui trupul gol al fetei dăruit ploii, dragostei şi dorinţei. Acel trup, acea piele şiroind de ploaie şi foarte nudă, care deveniseră de neatins, îl obsedau sufletul şi carnea pînă la ţipăt.

Şi iată că se întorcea, în sfîrşit, fără altă glorie decît aceea de a fi rămas absolut credincios dragostei sale, fără altă poreclă de război decît aceea de Nebunul din Dragoste. „

Reclame

Un comentariu la „Sylvie Germain – Cartea nopţilor

  1. Femeia: frumusete, fascinatie, mister si putere.
    Femeia: cantec, poezie, imn.
    Femeia: iubita, mama, muza, sfanta.
    Dar mai presus de toate si inainte de orice… FEMEIE.

    Fiecare femeie incarneaza principiul feminin ultim si erosul.
    Femeia este cea care ingenuncheaza marile personalitati masculine. Ea rastoarna tronurile. Ea opreste anii. Pielea ei este de marmura, iar cand apare Una, Ea pune in impas intreaga lume.
    Femeia este preoteasa iubirii. Ea este magiciana alba, cea cu aripile mari si umede, cu ochii transparenti, cea care asteapta barbatul pentru a incepe Paradisul terestru. Cand ea se daruieste Lui, intr-un moment sacru, ii deschide prin calda obscuritate a pantecelui ei, poarta catre o alta lume. Ea este izvorul virtutilor. Femeia adevarata este cea care face din barbat mai mult decat este. Ea ii este suficienta pentru ca el sa existe in plenitudine.
    Maretia Femeii este maretia spiritualitatii si a sublimului. Daruirea de sine a Femeii este o daruire catre Dumnezeu.
    Femeia este cea care face posibila legatura dintre om si Dumnezeu, ea este cea care face accesul mai usor la transcendenta divina, la tot ceea ce este pur si spiritual.

    Femeia a creat Universul.
    Ea este insasi corpul Universului.
    Femeia este suportul celor trei lumi,
    Ea este esenta corpului nostru.
    Nu exista alta fericire
    Decat cea produsa de Femeie.
    Nu exista alta Cale decat cea
    pe care Femeia ne-o poate deschide.
    Nu a fost, nu va fi niciodata,
    nici ieri, nici acum, nici maine,
    o alta avere decat Femeia, nici regat,
    nici loc de pelerinaj, nici yoga, nici rugaciune,
    nici formula magica, nici asceza,
    nici plenitudine mai mare
    decat cea oferita de FEMEIE.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s