Povestirile unei Seherezade moderne (25 – Cântecul insulei)

În trenul spre Bucureşti, am găsit o agendă uitată. Indiscretă, l-am deschis, pentru a găsi indicii despre proprietar. Era de fapt un jurnal, iar ceea ce am citit a fost ca un semn de la Viaţă pentru mine. Redau aici însemnarea cea mai frumoasă, cu speranţa că poate va fi recunoscută şi agenda înapoiată.   

Decembrie 2010, Belle-Île, Franţa

Îmi place să contemplu marea în extra-sezon, când e furioasă sau îngheţată, iar pe plajă nu mai e nimeni în afara mea. Ascult vântul, valurile plesnind de energie, chemările pescăruşilor care  se încălzesc în zbor. Pentru alţii poate fi ceva melancolic sau trist, însă pe mine mă regenerează singurătatea, faţă în faţă cu marea fremătând, ca o femeie ce îşi cheamă iubitul. 

(imaginea de aici)

Într-o după-amiază, pe plajă, am auzit un cântec, ca o chemare, ca o tânguire. Am ciulit urechile. Vântul încă nu mă alungase din faţa imensităţii. După câteva momente, iarăşi: câteva sunete  ca de harpă, o feerie acustică, intensă şi scurtă. Intrigată, la întoarcere, am intrat în vorbă cu proprietara pensiunii unde locuiam.

Și am aflat că acel cântec nu se dezvăluie tuturor și oricând. Au fost aici cercetători care au ascultat, au măsurat şi au ajuns la concluzia că sunt nişte crăpături în stânci care scot acele sunete când bate vântul într-un anumit unghi, cu o anumită viteză. Dar ea nu crede că este doar atât, și nimeni de pe insulă nu crede. Legenda trebuie să aibă un sâmbure de adevăr. Și uite așa am aflat eu legenda despre cântecul misterios al insulei…

A fost odată ca niciodată o fată cu glas de înger. Vorbele îi erau dulci ca mierea, iar când cânta… oamenii îngenuncheau cu ochii luminoși, căci cântecul fetei le atingea cea mai ascunsă cută a inimii. Nu părăsise niciodată insula Belle-Île (Insula Frumoasă). De fapt, se născuse pe mare, într-o zi cu furtună, când o corabie străină a naufragiat, iar mama ei s-a rugat oceanului să îi salveze fetița în schimbul vieţii ei. Oceanul i-a promis că va avea grijă de ea, cât timp fata îi va rămâne credincioasă și nu va pleca niciodată de pe insulă. Mama nu avut încotro și a promis-o astfel pe micuță aprigului ocean, care i-a pus la urechi o pereche de cercei albaştri. După furtună, pescarii de pe Belle-Île au găsit pe plajă, printre resturile corabiei, trupul unei femei care strângea la piept o fetiţă nou-născută, al cărei gângurit i-a fermecat.

A crescut cuminte şi frumoasă, iar cu timpul şi-a dat seama că, atunci când purta cerceii albaştri, glasul ei devenea puternic și mângâietor, ca o vrajă. Pescarii o chemau deseori să potolească valurile şi vântul, să îmblânzească mânia oceanului, căci cântecul ei îl fermeca şi îl liniştea.

Storm off the coast of Belle Île – pictură de Claude Monet, 1886

(imaginea de aici)

Într-o zi, pe insulă a acostat o corabie străină, să îşi umple butoaiele cu apă dulce. Unul din călători a zărit-o pe fată în timp ce culegea scoici şi a intrat în vorbă cu ea, căci semăna foarte mult cu sora lui despre care aflase că murise într-un naufragiu, în timp ce călătorea spre ţara bărbatului ei. Deşi se simţea bine acolo pe insulă, cu familia ei adoptivă, fata a vrut să plece cu acea corabie, să vadă şi alte locuri în afară de insula ei dragă. Însă mare a fost mirarea când toţi au văzut că nicio corabie sau barcă nu o primea să păşească în ea, toate se  fereau din calea ei.

Întristată și nedumerită, fata s-a dus pe ţărm, acolo de unde privea de obicei imensitatea albastră şi a început să cânte. De tristeţe, de dor, nici ea nu ştia prea bine de unde îi vine puterea acelui cântec nemaiauzit. Iar oceanul, înduplecat pe jumătate, i-a răspuns că nu poate să plece de pe insulă decât dacă va arunca cerceii albaştri înapoi în apa de la care îi primise, dar să ştie că apoi nu va mai avea glas. A stat fata şi s-a gândit mult timp, apoi s-a hotărât. A  lăsat corabia să plece, căci nu putea renunţa la cântecul pe care îl purta în ea.  

Timpul a trecut, oamenii au venit şi au plecat de pe insulă, iar de fată nu s-a mai ştiut nimic. Doar cântecul ei puternic şi fermecător se mai aude în timp de furtună, pentru a îmbuna mâniosul ocean.”

Mai-mai că aş fi vrut să am şi eu acei cercei de poveste, să nu pot pleca de pe insulă nici dacă aş vrea, căci tare linişte e acolo, iar marea cântă atât de frumos…  

Seherezada a transcris legenda cântecului insulei din jurnalul găsit în tren pentru etapa a 25-a a concursului SuperBlog 2012.

Reclame

Un comentariu la „Povestirile unei Seherezade moderne (25 – Cântecul insulei)

  1. Veronica am si eu cercei albastrii. Uneori cand mi-i pun la urechi
    glasul meu este mai linistit, mai melodios , ca si cum valurile fiintei mele se linistesc privind la ei.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s