Povestirile unei Seherezade moderne (20 – Mișcare la 90 de ani)

Dl. Ioan, 90 de ani, cântă la vioară. Dl. Dan, 78 de ani, ia lecții de masaj. Dl. Emil, 65 de ani, face 1000 de flotări pe zi (pe marginea patului) și 500 de semi-genoflexiuni. Zilnic (e un fapt real)!

Ce au în comun cei trei domni? O bicicletă medicinală în camera lor (!), pe care o folosesc după un program bine stabilit și respectat!  Dl. Ioan, de 3 ori câte 5 minute, dl. Dan, jumătate de oră zilnic, iar dl. Emil o oră pe zi. Toți trei stau în aceeași cameră a căminului de bătrâni din Săcele, Brașov, unde eu merg voluntar, săptămânal, în calitate de profesoară de yoga pentru “ora de gimnastică”.

Ședința de mișcare se desfășoară în clubul căminului, la etajul al doilea, unde se adună cei valizi și dornici să își dezmorțească încheieturile. Unii abia vin, ajutându-se de mergătoare sau fiind aduși în scaune cu rotile de asistente, alții vin pe picioarele lor și chiar vor să mă ia la dans (un domn profesor de muzică din localitate cântă la micuța orgă electronică în timpul ședinței noastre, e mai antrenant așa).

Nu pot descrie cât de bine le face scurtul timp în care se mișcă: se încălzesc, încep să dea jos din “cojoacele” cu care se înfofolesc, indiferent de vreme, sunt mai zâmbitori, fac glume, parcă și mintea le devine mai activă. Se încurajează reciproc, se apostrofează delicat dacă vreunul întârzie, socializează și nu le mai pasă dacă nu reușesc să facă perfect o mișcare de aplecare sau de răsucire. Important este că se mișcă altfel decât în viața de zi cu zi, nu doar urcă scările sau se duc la sala de mese!

Domnii menționați la începutul articolului s-au mobilizat mai mult și lucrează în plus, în cameră, lăudându-se apoi cu performanțele lor (au primit bicicleta respectivă de la un nepot, deja nu mai contează al cui, care a cumpărat-o la ofertă, de la magazinul  real,-). Mișcarea zilnică îi ajută să își păstreze spiritul treaz și sunt exemple pentru ceilalți locatari ai căminului respectiv.

(imaginea de aici)

Indiferent de vârstă, mișcarea are efecte foarte bune asupra corpului, psihicului și minții. În cartea ei Puterea Lunii, Johanna Paungger face elogiul mișcării fizice și chiar afirmă că “tot ce nu se mișcă putrezește”. Și să nu uităm că rigiditatea este specifică morții, iar ceea ce este viu este mereu în mișcare, în evoluție (atât la nivel corporal, cât și psiho-mental)!

Am făcut baschet în copilărie la clubul sportiv, am terminat o facultate “activă” (Silvicultura), iar dacă nu fac mișcare câteva zile devin deprimată și lipsită de chef. Fac ture cu bicicleta în jurul Brașovului, merg din când în când la înot și, mai ales, practic yoga. Sunt adepta mișcării fără prea multe elemente ajutătoare, nu îmi place să îmi condiționez mișcarea de un dispozitiv, oricare ar fi el. Nu aș alege o bicicletă sau o bandă de alergare de interior, ar fi prea mult “cardio” pentru gustul și necesitățile corpului meu. Sunt suficiente posturile și tehnicile de respirație yoga.

Imagine din oferta real,-

Dar, dacă ar fi să îmi iau vreun aparat sportiv, m-aș orienta spre o bancă de abdomene dreaptă (oferta sportivă de la real,- cuprinde multe aparate de calitate, rezistente pentru o activitate fizică la domiciliu). Constituția mea este mai degrabă subțire și am nevoie de masă corporală, aș vrea să mă împlinesc, nu să slăbesc. Cu câteva greutăți, pot varia destul de mult exercițiile ca să îmi dezvolt musculatura și să nu apară plictiseala, unul din dușmanii mișcării acasă.

În NODEX 2002, sportul este definit drept „totalitate de exerciții fizice și de jocuri practicate metodic și sistematic în vederea întăririi organismului, dezvoltării voinței și obținerii unor performanțe„. Cei care practică regulat un sport dinamic își dezvoltă o atitudine tonică, optimistă, o camaraderie specifică, sunt mai disciplinați, au încredere în ei și ajung mai ușor la succes. Indiferent de mișcarea preferată, oamenii activi fizic se bucură mai mult de viață, așa cum mi-au demonstrat domnii de la căminul de bătrâni!

Seherezada a povestit aceste fapte reale pentru etapa a 20-a a concursului SuperBlog 2012.

Reclame

Povestirile unei Seherezade moderne (9 – Aniversare pe bicicletă)

Mai întâi am vrut să mergem la mare pe biciclete. Ne-ar fi luat doar vreo patru zile de la Brașov până la Constanța, socotind o medie de 100 km/zi. Am renunțat pentru că nu am avut cum să luăm umbrela de plajă. Apoi am vrut să mergem la părinții mei, erau doar 180 km până la Bacău, însă am abandonat ideea pentru că  părinții se așteptau să mergem împreună spre Ceahlău cu mașina noastră.

Până la urmă, nu ne-am lăsat și tot am făcut o excursie mai lungă pe biciclete. Ne antrenam de o lună, urma să plecăm la mare, apoi la părinți, nu mai luam bicicletele cu noi, dar nu voiam să pierdem antrenamentele făcute. Începusem să ieșim aproape zilnic, viteza medie crescuse de la 13 la 17 km/h, era și păcat să nu ne bucurăm de condiția fizică obținută.

Așa că am programat o sâmbătă frumoasă de iulie pentru excursia spre mănăstirea Bucium, aflată la aproximativ 70 km de casa noastră din Sânpetru, Brașov. Urma să parcurgem pe E 60 vreo 55 km, apoi să urcăm spre mănăstirea de sub munții Făgăraș distanța rămasă. Ne anunțasem sosirea, rezervasem locurile, întoarcerea era a doua zi, duminică.

La ultimul antrenament, în care ne verificam puterile pe serpentinele de pe Drumul Poienii (șoseaua care leagă Brașovul de Poiana Brașov), bicicleta mea a cedat. Nu știu exact ce problemă a avut, ceva legat de rulment sau ax (s-a reparat ulterior, însă atunci nu mai era timp). Nu am vrut să ne resemnăm şi să rămânem cuminţi acasă, voiam să ne trăim aventura verii, să ne depășim limitele, eu cel puţin abia începusem să simt adrenalina și bucuria pedalatului în aer liber.

Chiar a doua zi, am înlocuit bicicleta avariată cu una închiriată de la Aventuria (norocul nostru că au reprezentanță și în Brașov), iar sâmbătă dimineaţă, la răsărit, am plecat voioşi în expediția noastră.  Până atunci, mai făcusem o singură excursie mai lungă, Sânpetru – Vâlcele –  Sf. Gheorghe și întoarcere prin Ilieni, total 55 km, în 4 ore (pauze incluse), și eram optimiști cu privire la puterile noastre.

Într-adevăr, a fost un drum frumos, într-o zi toridă de vară. Era exact perioada aceea cu cod roșu de caniculă, iar noi socotisem că ne vom răcori mergând cu viteză.  Ne-am răcorit, dar am și slăbit 2 kg în acea zi, și am băut fiecare vreo 4 litri de apă. Ne-am bronzat cu mânecuțe și pantaloni scurți, dar cine mai era ca noi?

Drumul pe șosea a fost ușor, rarele pante au fost urcate pe bicicletă (asta a fost mândria mea, că nu am urcat deloc pe lângă ea, deși răsuflam ca o locomotivă), greul a început când am părăsit drumul asfaltat și am trecut pe cel pietruit. Nu aveam pantaloni speciali pentru bicicletă (din aceia cu burete), așa că începusem să simt din ce în ce mai puternic fiecare denivelare a drumului, fiecare piatră. De la un moment dat, ni s-a terminat apa de băut, așa că am salutat cu strigăte de bucurie cișmeaua generoasă descoperită la marginea unui sat. Am băut și am turnat din belșug apă pe noi, oricum eram transpirați din cap până-n picioare.

La doar patru km de mănăstire,  la ultimul popas, am adormit la umbra unui copac. Eu eram epuizată, el se ținea mai bine. Nu ne mai puteam întoarce, așa că am continuat cu ultimele puteri. Acei ultimi 4 km au fost cei mai lungi din viața mea!  Abia așteptam să fim primiți la masă, care însă urma să fie servită după slujbă, aşa că am ronțăit până atunci toate rezervele noastre din rucsac. Călugărul de la bucătărie a făcut ochii mari când a aflat de unde venim și ne-a dat o porție în plus. (Toți cei care rămân peste noapte la mănăstirea Bucium sunt ospătați fără bani, iar dacă doresc lasă donații în biserică sau oferă alimente la bucătărie.) O plimbare prin împrejurimile liniștite ale mănăstirii a încheiat prima etapă a excursiei noastre.

A doua zi, ne-am întors în Brașov cu bine, obosiți, însă bucuroși. Toată vara, am povestit cu mândrie familiei și prietenilor peripețiile noastre, mai ales când ne întrebau de ce suntem atât de ciudat bronzați. Ne-a plăcut atât de mult, încât am prins curaj și pentru drumuri mai lungi. Pentru la anul ne-am gândit la un circuit prin ţară, doar pe bicicletă.

Această ieșire frumoasă împreună a însemnat foarte mult pentru noi, căci după căsătorie am dorit să marcăm fiecare aniversare a noastră cu amintiri deosebite în natură, în care să ne depăşim limitele. În primul an a fost o excursie cu cortul la Lacul Vulturilor, iar anul acesta a fost aventura bicicletelor (primele două amintiri dintr-o lungă serie, sperăm).

Poveste bazată pe fapte reale, consemnată de Seherezada pentru etapa a 9-a a concursului Superblog 2012.

Imagine din arhiva personală.